PURTĂTORUL DE CUVÂNT AL ALDE, VARUJAN VOSGANIAN: INCORECTA CORECTITUDINE POLITICĂ

În România de azi, a fi corect politic înseamnă să întreții o cultură cronică a sărăciei: românul este blestemat, în țara lui, să se nască și să moară sărac. A fi corect politic înseamnă să afirmi că românii o duc tot mai rău. Corectitudinea politică cere să afirmi răspicat că economia e în dezastru, în haos, să fii convins și să convingi și pe alții că lucrurile merg, indubitabil, într-o direcție greșită. A fi corect politic înseamnă să nu dai două parale pe ce se spune și se face în țară, ci să accepți ca fiind bun doar ce se spune în afara țării, ba chiar să pui și tu umărul, cu râvnă, la obidirea ei. 

Că românii nu o duc la fel de bine ca alți europeni care nu au cunoscut comunismul se vede cu ochiul liber. După război, când țările din afara influenței sovietice au beneficiat de un plan de reconstrucție economică, sovieticii jefuiau România. Decalajele create de diferența dintre Planul Marshall și SovRomuri, cu toată cohorta de mentalități care le-au însoțit, au rămas ca moștenire multor generații. Decalaje există chiar și față de țările Europei centrale, acolo unde proprietatea privată s-a bucurat de un tratament mai îngăduitor decât în România. 

Dacă românii nu o pot duce, încă o bună bucată de vreme, la fel de bine ca europenii din vestul și centrul continentului, pot , însă, s-o ducă mai bine decât România din trecut, cea de acum treizeci, douăzeci, zece sau chiar cinci ani. Corectitudinea politică ne răpește chiar și cea mai firavă speranță că acest lucru s-ar fi întâmplat sau se poate întâmpla. Oricum am lua-o, zic propovăduitorii corectitudinii politice, e mai rău ca înainte. Sau, ca să parafrazăm un îndemn plin de elan de pe vremuri, dar răsucit în fața unei libertăți care ne-a luat pe nepregătite: tot înainte era mai bine. 

Corectitudinea politică este neînduplecată în fața oricărei evidențe. Produsul Intern Brut al României a avut în secolul XXI o evoluție spectaculoasă. A crescut de la 40 mld dolari în anul 2000 la peste 240 miliarde de euro în 2018. Pensia medie a crescut de la 243 lei în 2004 la 1100 lei în 2018. Salariul mediu net, de la 800 lei la 2600 lei. Și asta în condițiile în care cursul de schimb în 2004 era de peste 4 lei/euro, adică destul de aproape de cursul de astăzi, de cca 4,65 lei/euro. Evoluția pieței imobiliare din ultimii ani, numărul de înmatriculări de autovehicule, extinderea rețelei de Mall-uri și supermarketuri ca și evoluția vânzărilor prin acestea, destinațiile de vacanță tot mai variate și mai îndepărtate, sunt expresii ale unei cereri în continuă creștere, uneori de-a dreptul necontrolate. Și pentru că vorbeam de comparația cu vecinii noștri de pe continent, indicatorul care surprinde cel mai bine îmbunătățirea standardului de viață este Produsul Intern Brut la paritatea puterii de cumpărare. Acest indicator este expresia sintetică a existenței, dar și a evoluției în timp, a decalajelor față de media europeană. În anul 2004, PIB la paritatea puterii de cumpărare era de 34% față de media europeană. La momentul aderării urcase la 39%. Astăzi, el se situează la cca 66%. Ceea ce exprimă, limpede, reducerea substanțială a decalajelor. 

Când invoci astfel de realități, apostolii corectitudinii politice se consideră de-a dreptul insultați. Indiferent de dovezile invocate, ei sunt de neclintit. Mai mult, e limpede că tu, care vii cu astfel de cifre, ai o problemă. Ai pierdut, în mod vădit, orice contact cu realitatea. Nu-ți pasă de suferințele românilor, ba chiar le disprețuiești, te-ai izolat în propriul cerc de privilegii. Ești un lăudător servil al guvernanților, chiar dacă aceste firave izbânzi nu sunt rezultatul unei singure guvernări, ci a guvernelor succesive. N-ai pic de rușine (să vă fie rușine! este îndemnul cotidian al corectitudinii politice). Când ai naivitatea să spui că salariul minim net s-a triplat în ultimii șase ani, ceea ce, pentru cei cu venituri modeste ar putea să fie un lucru bun, riposta corectitudinii politice vine ca o palmă peste obraz: „Cum poți trăi dumneata cu banii ăștia?” Asta e adevărat, e din cale-afară de greu să trăiești cu salariul minim, dar tot la fel de adevărat e că 1300 de lei pe lună de azi înseamnă mai mult decât patru sute și ceva de lei de acum șase ani. Inutil să adaug că aceiași (din cale-afară de) corecți politic, se arată, pe de altă parte, indignați de creșterea salariului minim, socotindu-l o măsură lipsită de fundament economic. 

Pentru corectitudinea politică, statisticile sunt demne de menționat când reflectă tendințe negative. Când arată creșterea PIB sau a puterii de cumpărare ori scăderea șomajului, ele mint, ne iau de proști. Inflația este zeița protectoare a corectitudinii politice, la pieptul ei se cuibăresc toate Casandrele corecte politic. Orice ai spune despre creșterile de salarii ori de pensii, adepții corectitudinii politice invocă inflația, menită să erodeze, să spulbere, să macine orice iluzie de mai bine. Chiar dacă toate statisticile din lume, ca și realitatea vizibilă, arată că în România veniturile au crescut mai rapid decât inflația. 

Repet, românii nu o duc bine, nici în mod absolut, nici prin comparație cu vecinii noștri din Europa Centrală și de Vest. Nu o ducem bine, s-o recunoaștem, nici prin comparație cu propriile așteptări. După întunericul comunist speram ca, peste noapte, răsăritul democrației parlamentare să ne aducă belșugul. Așa ceva nu s-a produs și tranziția a fost anevoioasă. Apoi, am sperat că intrarea în Uniunea Europeană va rezolva toate neîmplinirile și vom trăi ca în vest. S-a dovedit că, din păcate, suntem mai degrabă complementari decât competitivi cu piața europeană. Iar prețul acestei lucidități l-a constituit exodul a milioane de români. Totuși, evoluțiile economice și sociale cel puțin din acest secol, cu criza din 2009 – 2014 cu tot, sunt încurajatoare și dătătoare de încredere. E drept, ceva mai greoi, cu tergiversări și jumătăți de măsură, cu ambiguități și populisme, cu infrastructuri precare și politici publice sinuoase, totuși, realitatea arată că și la noi se poate. Ca dovadă, decalajele față de media europeană s-au reduc treptat, așa cum o arată paritatea puterii de cumpărare. 

Nici gând, însă! Corectitudinea politică proclamă că țara noastră trebuie să rămână un spațiu al deznădejdii și al dezolării. Încrederea în propriul destin, sentimentul că și la noi se poate, este cel mai aprig dușman al corectitudinii politice. Încrederea trebuie zdruncinată și zădărnicită. Putem încheia tot felul de parteneriate strategice, alții ne pot monitoriza la nesfârșit, ne pot controla și verifica, asta e foarte bine. Cel mai periculos parteneriat este cu noi înșine. Românii nu trebuie să aibă încredere în destinul țării lor. 

Acest fel de parteneriat, al neîncrederii în viitor, al dezrădăcinării și al umilinței, propovăduit de corectitudinea politică, devine cea mai incorectă atitudine cu putință.